Japonezii: Semănăm orez, culegem artă

   Dacă este să mă ia cineva la bani mărunţi despre cât şi câte ştiu despre Japonia şi despre poporul său, probabil că aş înşira vreo două-trei cuvinte în plus faţă de omul obişnuit, care ştie de samurai, gheişe, harakiri sau sepuku, de experimentul american cu bomba atomică de la Hiroşima şi Nagasaki, vreo câteva nume de motociclete şi automobile, plus ceva branduri culinare, ce ar culmina cu arhicunoscutul sushi. Desigur, din suita vastelor cunoştinţe despre Ţara Soarelui Răsare să nu-i omitem pe teribilii luptători ninja sau temuta organizaţie de factură mafiotă,Yakuza.

   Cu siguranţă, Japonia nu poate fi rezumată doar la cele câteva cuvinte enumerate mai sus. Pe mine unul, cultura şi tradiţiile acestui neam - pe care, nu de puţine ori, l-am definit ca şi cum ar fi nepământean - m-au captivat definitiv. Nu i-am iubit întotdeauna, ba i-am urât cu toată fiinţa mea pentru cruzimile comise în timpul războaielor, toate câte or fi fost, precum şi pentru cruzimea cu care au decimat sute de mii de balene, caşaloţi, delfini sau alte vieţuitoare ale oceanului planetar. Cu toate astea, n-am rezistat să nu-i ador pentru hărnicie, pentru inteligenţă, pentru simţurile estetice inegalabile, pentru perfecţionismul...perfect.

   Motivul pentru care, de această dată, scriu aceste rânduri despre niponi ar putea să vă pară cel puţin neserios: OREZUL. Ştiu că Japonia nu este cel mai mare producător de Oryza rufipogon domesticit, după cum ştiu la fel de bine că nici nu sunt cei mai mari consumatori şi că, nici măcar atât, nu au soiurile cele mai rafinate de pe mapamond. Da, aşa o fi, numai că, odată în plus, "specia" asta umană m-a făcut pilaf şi mi-a întărit credinţa că ceva-ceva nu este în regulă cu ADN-ul lor. 

   Recunosc că n-am prea văzut multe orezării la viaţa mea, însă, de fiecare dată, parcă mă durea pe mine reumatismul când îi vedeam pe bieţii cultivatori cum lipăiau prin băltoace şi mocirle până la genunchi, plantând fir cu fir ceea ce avea să dea ca rod bobiţele sidefii, de culoarea perlei. Deseori mă întrebam dacă merită să tragi igrasia în oase, nefiind un mare amator de orez. Bun, că n-am văzut eu, n-ar fi mare pagubă, numai că, pe pariu, nici voi n-aţi ştiut că o cultură cu Oryza poate rivaliza cu marile capodopere ale picturii universale.

Fraţilor, nu bat câmpii! Luaţi de priviţi!

Ce scrie în subsolul imaginii...nu ştiu, dar ştiu că acesta nu este un exemplu nici simplu şi nici izolat. Complexitatea - să le spunem: lucrări sau culturi? - sfidează capacitatea multora dintre noi de a înţelege cum a fost posibilă o asemenea realizare:

   Istoricul acestor culturi este "verde crud", adică de dată recentă:

    "Apropiindu-ne de sol, putem observa miile de plante de orez  însămânţate cu grijă. Arta plantării orezului a început în 1993 ca un proiect de revitalizare a terenului, o idee care a apărut cu prilejul reuniunile comisiilor săteşti. Soiuri diferite de plante de orez cresc alături de celelalte pentru a crea capodopere. În primii nouă ani, muncitorii şi fermierii locali au creat un model  simplu, desenul Muntelui Iwaki . Cu timpul, proiectele lor au devenit din ce în ce mai complicate şi mai atractive.
   În 2005, acordurile dintre proprietari de terenuri a permis crearea de  desene artistice enorme din culturile de orez nedecorticat. Un an mai târziu, organizatorii au folosit computere pentru a parcela exact plantarea celor patru soiuri de orez  de culori diferite care dau viaţă imaginilor." (Sursa: Crop Art - Rice Fields of Japan)

   Prin urmare, iată şi "penelul" acelor soiuri ce sunt folosite: